GARĂ PENTRU TOȚI 

08/2026  TRAIAN HORIA

Peronul gării Teiuș este aproape pustiu: totul este cuminte, vechi și ordonat, în așteptarea unui fantomatic tren de noapte. Însuși Biroul de Mișcare al Gării este acum un Birou de Nemișcare. Un nepalez stă mut și surd pe o bancă, sub un ceas rotund fără indicatoare, care arată o oră oarbă. Alți câțiva, fără îndoială turiști de Marea Neagră, șușotesc într-un colț despre prețuri și întârzieri: “72 de minute”, tocmai anunță lăcrimos unul dintre ei. Adică, a crescut întârzierea trenului-fantomă.  Decorul se termină brusc într-o baracă unde a fost pitit dozatorul de cafea: acolo este trasă o mașină de poliție, scufundată în întuneric. În fața tuturor, ca un dirijor de ceremonie, o gheretă mică și luminată violent închipuie casa de bilete: în spatele geamului murdar, o femeie de cretă, cu trăsături nedeslușite, stă într-o inerție prăfoasă. Nu știe nimeni dacă are viață în priviri atunci când scrutează a mia oară liniile murdare: bucureșteanul care a întrebat-o despre întârzierea trenului, susține că nici nu are ochi. “M-am uitat la ea prin perdea și n-am știut dacă mă privea. N-am știut! Întârzierea, pân’ la urmă, mi-a zis-o telefonul”, ne-a lămurit el într-o pauză de plimbare.

Oameni și Gară apar a fi în reconstrucție, contemplați de insomniaci la ferestrele blocurilor învecinate: de- acolo, câte un ceferist ridicat de la cina târzie, iese la geam, suge din țigară și privește fără interes în jos… Au mai văzut de atâtea ori- din trecut și până în orice fel de prezent, acest ciment spart, lemnul putred de la calea ferată, pereții igrasioși, rugină din gardurile metalice, băncile scunde, birourile fără  personal. De-acum, este noapte de-a binelea și puținii călători se plimbă nervos, zig-zagând pe caldarâm: nepalezul a traversat linia doi și s-a așezat lângă un tinerel care ascultă muzică în căști, iar două familii de turiști dezbat drumul spre Constanța, chiar lângă chioșcul de bilete. Femeia de cretă a stins demult lumina și a plecat. Optimismul umblă cu capul spart pentru toți. “E clar. Întârziem. Cefereul e de căcat”, opinează suspinat bucureșteanul. De lângă el, băbuța aprobă din mâinile încrucișate: Constanța e departe, iar întârzierea la tren crește. „Ce gară a fost Teiuș, ce gară! Ce mai gară a fost! Popas între tei”, căinează ea. „Toate garniturile din România treceau pe-aici”. Oftează toți în amintirea acelor vremi. O lume fără trenuri este imposibilă, dar una cu trenuri întârziate este banală în România. Sosește un alt călător și începe să bâjbâie pe la toate ușile gării, încercând să le deschidă. “Mergi la impiegat, cealaltă clădire”, îl îndrumă Gofu, omul care doarme în  gară.

Dar nu este niciun impiegat acolo: e vineri seară și impiegatul dirijează poate circulația de la vreo adresă din oraș. Noaptea aceasta va sosi și la Teiuș un tren pentru noul-venit, el va urca într-un vagon soios, iar pe prima banchetă va găsi – lăsate la urmă de controlor, o sticlă de apă începută și un bilet de „Rezervat CFR”. Se va așeza pufnind în altă parte, furios că parte din viață lui tumultoasă a fost mereu rezervată unei companii de trenuri-fantomă.