07/ 2026 VASILE POPA
Am auzit de multe ori vorbindu-se despre oamenii străzii și ridic aici o întrebare care poate să apară stupidă: oare nu suntem cu toții un soi de oameni ai străzii? Căci în stradă ne judecăm unii pe alții. De unde știu eu, trecătorul, ceva despre omul care trece pe lângă mine? Poate fi vreun medic, vreun profesor sau vreun inginer, un om minunat. Arată ruinat, zdrențăros, pauper, dar de ce să-i pun o „etichetă”? Trăim în era contradicțiilor, căci asistăm la evoluția tehnologiei și la succesul marilor invenții, și uităm că mai avem lângă noi oameni care trăiesc în întuneric, fără electricitate, care se spală „strămoșește”la lighean, care trăiesc greu. Sunt un țăran mândru și afirm aici că nenorocitul ăla de țăran o duce din ce în ce mai greu, dar asta mai puțin sau deloc ne interesează. Mai simplu, îi punem o etichetă: un țăran și doar atât. Așezăm „etichete” după fizionomia și îmbrăcămintea unuia, dar ocolim întrebarea esențială: cine sunt eu ca să spun ceva despre acest om sau despre altul? Să luăm aminte: aceia pe care îi numim noi „oamenii străzii” au decăzut moral și psihic, iar societatea nu-i mai dorește, îi abandonează. Câți dintre noi, actualmente, am ridicat sau mai ridicăm un om de jos, respingător desigur, prin înfățișarea, hainele și decrepitudinea sa? Preferăm, în general, să-i atârnăm „eticheta” și să trecem mai departe. Uite supremul exemplu: sărăcia la sate și țăranul sărac. Bruma lui de legume nu poate s-o vândă că nu ajunge cu ea la piață: nici nu ajung bine la tarabe, și țăranii sunt întâmpinați de samsari. Umiliți, călcați în picioare, spoliați de Stat prin taxe și impozite, țăranii români au fost sute de ani ultima roată la căruța Statului. Dar ei încă rezistă, și încă au putere, căci ei sunt sarea pământului și ei protejează România. Mai are cineva curajul sau mândria să spună azi că e român? Mai are cineva curajul sau mândria să spună azi că se trage din neam glorios, de daci și de români? Este insignifiant pentru „elite”, dar țăranul sărac și umilit mai are această mândrie. Nu faptul că noi românii încă „dormim” mă apasă, ci insistență noastră în a ignora ce înseamnă iubirea, dăruirea, respectul. Ne-au furat timpul și timpul ne-a furat viața. Înainte vreme aveam timp să urcăm într-un autobuz până în următoarea localitate: azi, atât de multe mașini au ieșit în circulație, încât evităm bătrâna, hodorogita „rată”. Înainte aveam timp să scriu o scrisoare, azi „butonez” telefonul. În copilăria mea aveam timp de jocuri, azi tehnologia mi-a răpit joaca. E mult. Avem o viață complicată de „progrese”, de „etichete”, de lipsa timpului pentru ceilalți, de spoliere și umilințe, de sindromul „omul străzii”: cenușii, triști, fără iubire, avem întrebări pentru care nici Statul, nici comunitatea nu mai au răspunsuri.