05/2026 – IOAN GLIGOR, SJA
Am trecut și trec printr-o perioadă mai dificilă din punct de vedere social. Eu, cu familia spirituală, iar din altă parte, este marasmul ăsta din lume care mă apasă: și nu văd eu nicio ieșire, chiar nu este nicio ieșire, iar lucrurile degenerează din rău în mai rău. Sunt ticăloși care au pus stăpânire pe tot și eu nu văd o ieșire decât doar prin Dumnezeu. Poate tocmai de aceea, și în partea această spiritual, sunt foarte confuz, să zicem așa, dar nu “sufficient” de confuz, că eu știu ce am de făcut, dar nu văd totul, nu văd mereu Calea. Sunt adică atât de multe lucruri, în cel puțîn acei cinci mii de ani, despre care am citit în frânturi, și am și văzut atât de multe lucruri rele care s-au întins acum peste tot: să zic așa, doar 1% din întâmplările și lucrurile generate ale acestei lumi ne mai arătă din când în când câte o rază de soare. Trist, dar foarte, foarte plăpândă printre nori este acea rază. Mi-e greu să o spun, dar simt că mă “păstrez” că om din ce în ce mi-e mai greu. La fel de greu sau poate puțîn mai greu mi-ar fi să devin un ipocrit, adică să nu arăt ceea ce este. Măcar din când în când, îmi dau un „feedback” că totuși ce gândesc eu ar putea fi realistic, deci nu sunt plecat de pe acest pământ frumos. Chiar am avut o excursie cu copiii de la școală, ei m-au cerut, fiindcă dintre toți profesorii, m-au ales pe mine pentru că eu sunt un om îngăduitor, adică oscilez în jurul ingaduintei: nici nu-i cert, nici nu-i iert. Îi las în lumea lor, trebuie să-i înțeleg așa cum sunt, pentru că oricum nu pot să-i mai schimb. Au lumea lor pe care eu nu pot întotdeauna să o înțeleg, ei sunt în toate pe-repede-înainte, ei nu mai au răbdare, cu nasurile în telefon, să dea “scroll”. Nu au răbdare să stea să vădă, să asculte, să analizeze, și uneori pot ”confisca” ceea ce este rău. Da, de la oameni tineri până la cei cu zăpadă la tâmple, e foarte dificil să te păstrezi “intact” în aceste timpuri. Cu tot felul de lucruri neprevăzute, cu tot felul de facturi plătite aiurea vieții, cu tot felul de nedreptăți care te înconjoară, vezi că te “fură” viața. E lupta pentru supraviețuire. Poți fi contemplativ, dar de viața reală nu scapi: nu te-ntreabă nimeni nimic, iar partea asta mă deprimă. Să nu vină nimeni să te-ntrebe și pe tine, cel care ești, care plătești, care ești mereu sub povara obligațiilor. Scriu acum despre lucrurile acestea, căci nu mai îmi găsesc locul și simt că nu știu cum să îmi găsesc locul în societatea asta. Mă văd într-o societate Christică, într-o societate a lui Hristos, în care fiecare își face treaba lui, în care este liniștea omeniei și legii, în care nu iei ce nu e a tău, nu spui ce nu trebuie să spui, nu spargi ce nu trebuie să spargi. Nu te risipești. Este o supărare a mea alăuntrică, metafizică, din care încerc să mă adun și reușesc doar în rămășițe, ca să arăt mai degrabă ceea ce nu sunt. Probabil că eu sunt cel “cu probleme”, cu “neînțelegeri”, cu “neajunsuri”. Într-un târziu voi consimți obosit că, da, eu sunt cel „mereu vinovat”. Pentru societate să rămână doar urările de “multă sănătate”.